George Topirceanu

George Topîrceanu s-a născut la Bucureşti la 20 martie 1886^[1], ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena ", amândoi originari din părţile Sibiului.

Începe şcoala primară la Bucureşti (1893 - 1895) şi o continuă pe valea Topologului, la Suici, judeţul Argeş, unde părinţii se stabilesc o vreme. Revine la Bucureşti şi se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a^[2], apoi la Sf. Sava (1898 - 1906). După absolvire intră funcţionar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de şomaj şi de viaţă boemiană. În paralel, se înscrie la facultatea de drept (1906), pe care o părăseşte pentru cea de litere, fără a termina studiile.^[3].

Prima încercare literară datează din timpul şcolii primare şi este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniţă şi doi nasturi” pentru a-i folosi de public ^[4].

Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top” la revista umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat şi la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, Viaţa socială a lui Nicolae D. Cocea. În 1909 publică în Viaţa românească parodia Răspunsul micilor funcţionari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (pseudonim al lui Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel) prin care se face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreţine o interesantă corespondenţă), îl cheamă la Iaşi (1911), ca subsecretar de redacţie la Viaţa românească (Topîrceanu: conferinţa „Cum am devenit ieşean", ^[5]).

Odată cu stabilirea la Iaşi, activitatea la Viaţa românească şi influenţa lui Ibrăileanu, Topîrceanu abandonează faza adolescentină a creaţiei sale, cu romantismul desuet, sentimentalizarea excesivă şi tendinţele vădite spre filozofarea retorică, pornind spre noi orizonturi poetice. La despărţirea de adolescenţă invocă clemenţa criticii postume:

„O, indulgentă Critică postumă,

Să nu le-nţepi cu vârful unui ac,

Că, rând pe rând, baloanele de spumă

În lacrimi grele iarăşi se prefac. (Topîrceanu: Prefaţă).

Subsecretar, apoi secretar de redacţie la Viaţa românească, aflată sub influenţa lui Ibrăileanu, Topîrceanu cunoaşte şi colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu, grupare aflată în luptă polemică cu sămănătorismul lui Nicolae Iorga sau cu modernismul estetizant şi importat de la Sburătorul lui Lovinescu. Din această perioadă din ajunul Primului Război Mondial datează parodiile după Ion Minulescu, Nicolae Davidescu - promotori ai simbolismului şi ai modernismului - sau după Dimitrie Bolintineanu şi Mircea Dem. Rădulescu, cu retorismul lor patriotard-sforăitor şi idilismul desuet^[6].

Între 1912 - 1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul.

În 1912 se căsătoreşte cu învăţătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el şi poeta Otilia Cazimir.

În 1916 debutează editorial cu două volume: Balade vesele şi Parodii originale.

La Iaşi încearcă să-şi termine studiile de filozofie dar este mobilizat şi participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918. Experienţa celor două campanii şi a prizonieratului va fi evocată în proza sa, Amintiri din luptele de la Turtucaia, (Bucureşti, 1918), În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare, (Iaşi, 1920) şi Pirin-Planina, epizoduri tragice şi comice din captivitate, (Bucureşti, 1936).

Întors la Iaşi, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariţia Vieţii româneşti (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă şi în Povestirile vânătoreşti, în care tovarăşul de puşcă şi de undiţă este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”^[7].

Volumele sale (Balade vesele şi triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin - Planina) se bucură de succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care obţine în 1926 Premiul Naţional de Poezie.

În anul 1934 începe în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).

În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deşi bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu şi Grigore T. Popa revista „Însemnări ieşene” ca un ultim efort creator.

Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii şi de protest faţă de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.

Poetul a decedat la 7 mai în casa lui Demostene Botez, la Iaşi.

http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Top%C3%AErceanu